PUBLICAT îN IANUARIE 2018

“Aniţa” este un roman social, dedicat femeilor sărace, născute să trăiască în mizerie, să fie muncite şi batjocorite, oprimate de cei bogaţi, persecutate de comunitate, dar hotărâte să nu-şi risipească viaţa în mătănii şi închinăciuni.

Aniţa, cât a trăit, a avut două visuri: casă şi neam mare, ea tânjând după ele încă din copilărie. Fiind singură pe lume, fără nici un adăpost, de când era slugă la boier, a visat la aceste două “măreţii”.

Viaţa va fi dură cu ea, dar până la urmă milostivă. Tenacitatea ei va birui; le va avea pe amândouă: şi neam şi casă, bătrâneţile găsind-o înconjurată de mulţi nepoţi, care mai de care mai cu “ştaif”, cum spune autorul.

preț: 20 ron

Fragment din Anița

Ajungea la silişte, desfăcea sârma încolăcită în jurul parului, dădea poarta de nuiele la o parte şi intra înăuntru. Se oprea în mijlocul bătăturii, respira adânc şi privea roată peste întreaga arie, cât cuprindea cu ochii. Stătea minute bune în visare, parcă şi vedea… casa ridicată. Aici o odaie, colo... alta, dincoace... în spate, un chiler, aici, poate altul... Nu voia să se mişte să nu destrame vraja. Apoi, în visul ei, mai vedea şi altceva. Doi copilaşi la poartă jucându-se în ţărână, altul cu “lumânările” curgându-i la nas venea dinspre grădină cu mâinile ridicate, ca şi cum ar fi voit să fie luat în braţe. Mai auzea parcă… şi un altul, care plângea; un prunc abia născut într-o odaie, ce se zvârcolea într-o copaie şi dă să se repeadă spre acel loc, să-i spuie Mariei că micuţul plânge. Face un pas şi… deodată... totul se năruie ! Dă un oftat adânc: “N-a fost decât o închipuire” îşi spune ea, părându-i rău, că visul s-a spulberat într-o clipită.

Dă un ocol întregii grădini, să mai vadă gardurile, să constate ce stricăciuni au mai făcut animalele lăsate slobode, apoi se întorcea şi, la fel, dă poarta la o parte, iese, după care o închide, punând sârma încolăcită în par. Se grăbea să ajungă acasă să-i facă de mâncare lui Ion Dănceanu şi lui Ştefănuţ.

- Hei, ce-ai văzut? o întreba bărbat-su, de cum intra pe poartă.

- Nimic nene Ioane. Nu ştiu ce-o face şi Anghel ăsta, doar n-o s-o lese aşa, cum a lăsat-o bădia Achim; el n-a bătut un par acolo, spuse Aniţa cu ciudă.

- Mai ai şi tu răbdare Aniţă, o să se trezească ei la viaţă ! o îndemnă bărbat-su.

- Păi câtă nene, că se face îndată anul şi n-au cărat un lemn în ogradă. Cu ce să ridice casa? Pentru o casă trebuie furci, corzi, căpriori, nuiele de împletit, cherestea. Apoi urmează partea ce mai grea de cărat pământ şi făcu lutul cu care să se ridice pereţii. Când o să le facă Anghel pe toate astea?

-O să le facă Aniţă, că Anghel este băiat harnic ! O să vezi tu că până în iarnă casa va fi ridicată, căuta să-i dea curaj Dănceanu.

- Să te audă Cel de Sus nene Ioane! Ce n-aş da să fie aşa, cum zici matale. Dar… până nu văd?… spuse Aniţa neîncrezătoare.

Într-o dimineaţă, când a venit să-şi vadă iarăşi siliştea, Aniţa are o mare surpriză. Era pe la mijlocul lunii mai, pomii erau toţi în floare. Mireasma răspândită-n jur de floarea de cais şi corcoduş, culoarea albă a cireşului de mai îi stârneau amintiri din anii copilăriei, când dealurile din Livezile erau încărcate cu petale multicolore, fiind de o frumuseţe rară.

Ajunge în dreptului ogrăzii şi vede poarta deschisă. Are o tresărire ! Stă pe loc şi face trei cruci mari:

- Doamne ?! oare să se fi întâmplat o minune? se întreba ea, pironită în mijlocul drumului.

Da, se întâmplase ce visase ea de mult timp, curtea era plină de lemne: lemne pentru furci, pentru căpriori, pentru grinzi şi corzi. Toate au fost aduse din pădure de Anghel, lemn de esenţă tare, de gârneaţă. Când intră înăuntru vede mai mulţi oameni care măsurau şi puneau semne din loc în loc, chiar acolo undea ea visase să se ridice casa.

- Bună dimineaţa Anghele ! spune ea cu voce tare, să fie auzită de toată lumea. Să fie într-un ceas bun şi să fie cu mult noroc şi spor!

- Bună dimineaţa mamă soacră ! spuse Anghel cu veselie-n glas. După cum vezi, gata, ne-am apucat de treabă. Sperăm ca până în iarnă să-i batem şi acoperişul.

- Să te audă Cel de Sus, Anghele. Că trebuie să vă mutaţi şi voi la casa voastră, cât o să mai staţi pe capul cuscrilor? Mâine poimâine o să apară şi cel mic, şi atunci?…

- Da, mamă soacră, îi dăm zor. Dacă ne-am apucat, păi trebuie s-o şi terminăm.

- Şi câte odăi va avea Anghele? mai întreabă Aniţa cu o notă de curiozitate nedisimulată.

- Trei mamă. Uite, una colo... alta dincolo, care vor fi despărţită de un hol, o sală, şi una aici, mai în faţă ! La asta o să-i spunem “odăiţă”.

- Că bine te-ai gândit Anghele, mama! Vor veni copchiii, se vor înmulţi şi nu vor mai avea loc, dacă nu sunt mai multe încăperi.

- Dar mai facem şi chilere mamă soacră, uite unul aici, cu faţa la şosea şi, pe latura asta, altul.

- Atunci eu vă doresc spor la treabă şi să vă ajute Dumnezeu, că numai în el trebuie să ne punem nădejdea ! Aniţa plecă, era tare mulţumită de ce văzuse.

Pe drum, la întoarcere, zbura nu mergea. Gândul ei se înălţa la Ceruri, voia să mulţumească Domnului nostru Isus Hristos că, în sfârşit, visul ei va deveni realitate. Grăbi pasul, când a trecut prin dreptul cuscrilor s-a uitat oleacă peste gard, s-o vadă pe Maria prin ogradă, dar n-a zăbovit, se grăbea să ducă ştirea lui Ion Dănceanu.

Spre casă, putea merge pe un drum care era mai lung, mai ocolitor, ori putea să o ia şi pe scurtătură, pe uliţa Morii şi să vină prin Livadă, dar trebuia să treacă prin faţa porţii lui Ion, legionarul şi dacă dădea nas în nas cu Anica ?! Şi-a călcat pe inimă şi chiar pe aici a luat-o. Se grăbea ! Apoi dacă se întâlnea cu ea, ce ?? nu puteau trece una pe lângă alta?

Nu dă cotul în dreptul lui Necşulescu, că după vreo cinzeci de metri, îi iese în faţă chiar Anica.

- Ce cauţi pe uliţa mea, sărăntoaco? o repede “ţoapa” legionarului de cum o vede.

- Mergeam spre casă Anico, dar de ce pui întrebarea? spuse Aniţa oprindu-se locului.

- Nu ţi-am zis să nu te aprochii de ograda mea, cum de ai neruşinarea să treci prin dreptul casei mele. O să asmut câinii pe tine ! o ameninţă muierea legionarului.

- Dă-mi pace Anico, că eu mă duceam în drumul meu. N-am eu treabă cu ograda şi cu casa ta şi Aniţa dă să păşească înainte.

- Da ?! n-ai treabă calico ?! dar pe cumnatu-miu Anghel ai ştiut să-l atragi cu bolmoaje şi cu farmece în ghearele tale diavoleşti ?! Ai umblat la “ursitoare” vrăjitoareo, până ce i-ai unit? spuse “diavoliţa”, apropiindu-se tot mai mult şi mai ameninţător de Aniţa.

- Fugi Anică d-aici, de ce mă învinovăţeşti pe mine de lucruri pe care nu le-am făcut? Eu sunt o femeie credincioasă şi numai în puterea lui Dumnezeu cred.

- Lasă că te ştiu eu pe tine Aniţă, cum ţi-ai băgat coada. Pentru asta mă rog Domnului seară de seară să te pedepsească cu boli grele şi fără leac, cu suferinţă pe chipul tău şi al Mariei tale, cu pagube şi cu moarte cumplită. Să-ţi tihnească odihna cum mi-a tihnit mie somnul în perioada asta.

- Ce ţi-am făcut eu femeie, ori ai înnebunit? De ce mă blestemi de toate relele, cu ce ţi-am greşit eu ţie?

- Sunteţi, tu şi fie-ta, nişte haimanale, aţi umblat din bărbat în bărbat, şi acum aţi luat familia noastră la rând? Tu, stricato… şi ridică mâna s-o lovească pe Aniţa.

Însă când aceasta vede intenţia “ţoapei” de a o lovi, o porneşte din loc, grăbind pasul; n-a mai stat să asculte ocările Anicăi. Cât de veselă şi fericită era când a plecat din “deal” şi acum ajunsese cu sufletul cătrănit. “Cum poate să vorghească despre mine aşa ceva? îşi punea întrebarea de zeci de ori Aniţa. Ce i-am făcut?”

A fost greşeala ei, a încălcat o regulă de bază. Grăbită, n-a mai ţinut cont că nu trebuie să o apuce pe uliţa Morii, trebuia să ţină drumul ei, pe care aproape zilnic mergea.

Când ajunge în ogradă la Dănceanu acesta o vede cât era de schimbată la faţă, cu sprincenele vâlvoi, supărată şi nervoasă.

- Ce s-a întâmplat Aniţă? ţi-a luat siliştea foc ? Ţi-a furat-o din nou Mariţa lui Andrăşescu? De ce eşti neagră la suflet? o întrebă Ion, cu un iz de ironie în glas.

- Nene Ioane, lasă-mă că mor, mai degrabă dă-mi o cană de apă rece, ca să-mi treacă ameţeala, că leşin, nu mai pot.

- Dar ce s-a întâmplat femeie ăi, au dat năvală turcii-n ţară? o întrebă din nou Dănceanu, de data asta mai preocupat de soarta neveste-sii.

- Nu nene, dar azi am păţit-o. Cum mă grăbeam să-ţi aduc vestea, nu mai ţin drumul meu drept şi pe ocolite şi o apuc pe scurtătură, pe uliţa Morii. Şi ghici cu cine dau nas-n nas?

- Păi cu cine ai dat muiere ăi, doar nu cu dracul?

- Ba nene, chiar cu “dracul” în persoană.

- Cum aşa Aniţă, şi cum ai scăpat din ghearele lui ?

- Hei nene, ce ştii mata? Era gata, gata, să pună mâna pe mine şi să mă sfâşie, dar am grăbit pasul şi am scăpat de puterea lui.

- Stai Aniţă, nu te mai juca cu mine, unde ai văzut tu drac, ziua-n amiaza mare?

- Nene, n-a fost un drac adevărat, dar unul care semăna cu el. Când am dat colţul la Necşulescu şi am luat-o pe uliţa Morii, să intru în Livadă, în faţă îmi apare Anica legionarului!

- Anica??

- Da, Anica, care de cum m-a văzut s-a şi repezit la mine să mă sfâşie de supărată ce era, pentru că Maria noastră s-a măritat cu Anghel. Parcă aveam noi vreo vină?

- Păi nu avem Aniţă. Noi nu ne-am băgat în treburile copiilor şi ce are de împărţit cu tine.

- Nene Ioane, m-a făcut ca la “gura cortului”, că sunt o haimana, că am umblat cu bolmoaje, dar câte nu mi-a spus?

- Neroada ! Oare de ce o fi cătrănită aşa la inimă, ce interese o avea?

- Nu ştiu nene, dar cred că este pusă de cineva să facă aşa rău. Mă urăşte şi-i ciudă că Maria s-a măritat cu Anghel, dar de ce atâta patimă? Anghel trebuia să se însoare: c-o lua pe fata mea, că se însura cu alta, era acelaşi lucru. De ce atâta venin? se întreba Aniţa fără să şi găsească răspunsul.

- Las-o Aniţă-n plata Domnului, o încuraja Dănceanu, şi n-o mai băga în seamă. Dar spuneai că te grăbeai să-mi aduci o veste; ce veste?

- Nene, ne-am luat cu vorba şi ce era mai important am uitat să-ţi zic. Când am ajuns azi dimineaţă în “deal”, ce să vezi? Poarta era dată în lături şi înăuntru era forfotă mare. Ograda era plină de buşteni, de ferăstarie, topoare, sfredele, scoabe, iar oamenii umblau ca furnicile, făcând măsurători, alţi făceau semne ori săpau gropi. Anghel era staroste peste toate astea, stătea pe o grămadă mare de lemne şi dădea porunci. Când am văzut mi-a stat inima în loc, aşa bucurie n-am trăit în viaţa mea!

ÎN VÂLTOAREA VIEțII
PUBLICAT îN FEBRUARIE 2016

Romanul de debut cuprinde povestea vieții autorului scrisă cu multă dragoste și dedicație pentru familia sa. Înca din titlul se observă nestatornicia ca nuanță centrală ce domină romanul prin bogația de trăiri, prin multitudinea de dificultăți și impasuri, prin influența vremurilor ce se schimbă [...]