De ce am scris 14 cărți: mărturisirea unui scriitor

Lumea din care vin se stinge. Oamenii care au trăit-o pleacă, unul câte unul, și odată cu ei pleacă și poveștile lor. Am simțit că trebuie să le prind în cuvinte înainte să fie prea târziu. Nu din orgoliu literar, ci din datorie — față de bunica mea, față de părinții mei, față de toți cei ale căror destine meritau să fie povestite.

Nu am vrut să fiu scriitor

Am fost militar. Am crescut la țară, în Homocea, al cincilea din șapte copii. Am cărat lemne din pădure, am păscut caprele, am muncit pământul. Apoi am îmbrăcat uniforma — la Liceul Militar, la Școala de Ofițeri, în garnizoane pierdute prin Dobrogea. Am trăit o viață întreagă înainte să scriu prima linie.

Cărțile au venit mai târziu, dintr-o nevoie pe care nu o puteam ignora: nevoia de a spune adevărul. Nu adevărul din manuale — adevărul trăit, cel care doare și care luminează în același timp. Adevărul despre cum era viața la sat, despre cum funcționa armata din interior, despre ce a însemnat Revoluția din ’89 pentru cei care au crezut în ea, despre cum arată iubirea când e pusă la încercare de istorie.

Prima carte — „Vâltoarea Vieții”

Am scris-o pentru familia mea. Am vrut ca nepoții mei să știe de unde vin, cum era viața în Homocea, cine era bunica Aritina — femeia care m-a salvat de la adopție, care m-a crescut cu devotament, care s-a rugat seară de seară la Dumnezeu să-mi dea noroc și deșteptăciune. Se pare că rugăciunile ei au fost primite.

Nu m-am gândit la public, la edituri, la recenzii. M-am gândit la adevăr. Am scris cum am vorbit — direct, fără artificii, cu cuvintele pe care le-am auzit în copilărie. Și poate tocmai asta a făcut ca oamenii să se regăsească în poveștile mele.

Și apoi au urmat altele

După prima carte, am descoperit că am în mine mai multe povești decât credeam. Fiecare carte a deschis o altă ușă: spre copilăria în Homocea, spre armată cu toate contradicțiile ei, spre războiul pe care bunicii mei l-au trăit pe propria piele, spre iubirile imposibile ale unor vremuri care nu iertau, spre istoria Moldovei medievale cu boierii și robii ei.

Am scris Calvarul Locotenentului pentru toți tinerii ofițeri care au trecut prin aceleași umilinări. Am scris Mântuirea pentru generația mea, care a crezut în Revoluție și a fost dezamăgită. Am scris Anița pentru bunica mea și pentru toate femeile din lumea rurală ale căror sacrificii nu au fost niciodată recunoscute. Am scris Drumul spre Infern și Cămășile albe pentru soldații care au purtat cămăși curate sub uniforme murdare și care nu s-au mai întors niciodată acasă.

Am scris Fulgerul Negru și Mirajul Comorii pentru că istoria românilor din Transilvania merită să fie cunoscută — nu doar din manuale, ci din poveștile oamenilor care au trăit-o. Am scris O iubire iluzorie și Vanisia pentru că iubirea, chiar și când e imposibilă, merită să fie povestită.

14 cărți

Nu le-am scris pentru premii sau pentru glorie. Le-am scris pentru că cineva trebuia să o facă. Pentru că poveștile bunicilor noștri merită să fie auzite. Pentru că România rurală pe care am cunoscut-o dispare, și dacă nu o prindem în cuvinte acum, nu va mai fi nimeni care să-și amintească cum mirosea pâinea coaptă în cuptorul din ogradă, cum suna trilul ciocârliei deasupra lanurilor de grâu, cum arăta lumina soarelui prin livezile terasate ale Livezilei.

Fiecare carte pe care am scris-o este o bucată din mine. Din viața mea, din familia mea, din neamul meu, din țara mea. Le ofer cititorilor cu inima deschisă, cu speranța că vor găsi în ele nu doar povești, ci și ecouri ale propriilor vieți.

Ce urmează

Cât timp am putere, voi continua să scriu. Pentru că întotdeauna mai e o poveste care așteaptă să fie spusă. Și pentru că, atâta timp cât un singur cititor simte că poveștile mele îl ating, munca mea are sens.

— Vasile Bitere