PUBLICAT îN DECEMBRIE 2016

Romanul închide povestea începută în primul volum,“La Țiganca”. Autorul îmbină în continuare imaginația cu faptele istorice reale pentru a duce evenimentele la alt nivel. În plus, scenariul pune în lumină personaje mai puternic nuanțate prin doza de surpriză totodată, duritatea războiului se accentuează, teritoriile de luptă și de desfășurare a acțiunii par să nu mai fie în favoarea peronajelor, iar caracterele dominante ale romanului vor trece prin momente nebanuit de grele drept consecință a deciziilor lor.

În acest roman autorul redă episodul complet de frumusețe a sentimentului de iubire bărbat femeie, de camaraderie și solidaritate pe fondul unei lupte din datorie și iubire pentru țară.

preȚ: 30 ron

”După ce românii au trecut peste Nistru, toate forţele militare sovietice de la frontieră s-au retras, deci nu mai era cine să-i controleze pe tineri, fiind un teritoriu stăpânit de români, iar ei aveau acte eliberate de statul român. Dar nu i-a controlat nimeni aşa că au mers până la Myrne, de acolo au coborât spre sud până la Petrodolynske, urmând, ca spre seară, să intre în Lenintal şi să-l caute pe omul de legătură. Drumul a fost deosebit de greu pentru că la tot pasul mai dădeau peste câte o unitate sau subunitate militară şi trebuiau ori s-o ocolească ori să se ascundă şi să aştepte până aceasta trecea. La Myrne era cantonat şi regimentul lui Iuri şi Tatiana a trecut chiar pe lângă el, dar de unde să ştie fata. Destinul nu i-a adus aici faţă-n faţă, în mica aşezare ucrainiană, lăsându-i pe fiecare să-şi urmeze calea aleasă de providenţă.

Au avut şi mult noroc pentru că în Lenintal nu erau militari români şi l-au găsit repede pe Noah, călăuza care trebuia să-i conducă prin catacombe. După ce au făcut cunoştinţă şi au mâncat, Tatiana l-a întrebat pe mudrean:

- Domnule Noah, sunt încântată de cunoştinţă şi vă mulţumesc de primirea făcută. De ce v-am solicitat?... Avem nevoie să intrăm în Odessa, ştim că se poate şi mai ştim că dumneavoastră cunoaşteţi exact locul pe unde trebuie să mergem ca să fim în siguranţă. Sunteţi recunoscut în rândul alor noştri pentru servicii de acest gen, am primit bune referinţe şi sper ca drumul nostru să se sfârşească cu succes.

- Mulţumesc, domnişoară, pentru laude şi aprecieri. Sper să vă simţiţi bine în compania mea şi să putem intra fără piedici în catacombe. Eu cunosc mai multe itinerare şi, dacă avem noroc şi ne ajută Dumnezeul nostru, mâine vom putea intra. Vă previn însă că în acele galerii nu-i ca afară, în primul rând aerul este insuportabil, abia se poate respira, este o întunecime înfiorătoare şi o linişte ca de mormânt. Apoi, pe unele porţiuni ne vom târâ pe coate şi genunchi, vom merge şi aplecaţi, vom trece de la un etaj la altul şi vom urca ori coborî scări periculoase, trebuie să fiţi echipaţi corespunzător şi să luăm tot echipamentul necesar.

- Lăsăm totul în grija dumneavoastră... noi suntem hotărâţi să intrăm acolo şi să ajungem la locul destinat, spuse Tatiana cu o notă de încredere deplină în călăuza aleasă.

- Bine... atunci... să mergem la culcare, iar mâine dimineaţă să plecăm spre destinaţie, plata o s-o faceţi la capătul drumului.

- Da, domnule Noah, aşa o să facem, acum unde o să dormim? mai întreabă fata.

- Păi, n-am decât două camere, în una o să dorm eu, iar în celălaltă dumneavoastră... cu tânărul însoţitor. Iacob dădu să protesteze, dar Tatiana îl trase de mână şi-i făcu semn să se oprească.

După o noapte de dormit pe sponci, a doua zi au plecat chiar de dimineaţă pe itinerariul stabilit cu o seară înainte. Tatiana avea mare încredere în Iacob, totuşi, nu s-a simţit cum ar fi dormit lângă Iuri, fără griji, în nepăsare. Ştia că flăcăul nu va îndrăzni niciodată s-o atingă fără acceptul ei, dar totuşi, de la păţania cu neamţul, trebuia să fie grijulie. Au trecut prin Rezervaţia naturală de conifere şi apoi au luat drumul spre Sukhyi-Lyman. Acolo vor intra în labirint, de acolo va începe călătoria prin catacombe. Acum în localitate era pace, nu se mai lupta, mai erau trupe române, dar răsfirate, Odessa căzuse cu o zi înainte şi toată ostăşimea dădea năvală spre marea citadelă de la malul Mării Negre.

Până într-un anumit loc, Noah s-a dovedit un om de ispravă, i-a condus cu pricepere, fiind o bună călăuză. Permanent avea pregătit echipamentul necesar pentru o drumeţie prin galerii, încălţăminte adecvată, haine mai groase, făclii, felinare, chibrituri, pături pentru că o călătorie putea dura şi câte 3-4 zile. Când au ajuns la Sukhyi, au intrat în catacombe pe la coada bălţii din centrul localităţii. Era un mic intrând într-un mal, foarte greu de depistat. Puţini şi-ar fi dat seama că pe acolo se intră în subteranul marelui oraş. Dacă românii ar fi ştiut despre asta, ar fi scurtat cu multe zile Marea Bătălie, ar fi salvat multe vieţi de la moarte.

- Pe aici trebuie să intrăm, le spuse Noah. Eu o s-o iau înainte, dumneavoastră să ţineţi aproape de mine. Mai încolo, după ce vom merge vreo 50 de metri, vom aprinde şi felinarele. Vă rog să aveţi grijă pe unde călcaţi. Vom trece prin locuri periculoase şi atunci când ne vom căţăra să vă ţineţi bine de frânghii. Le mai spuse şi alte poveţe, dar tot timpul cât îi va însoţi, Noah va sta cu gura pe ei.

Intrară în mica scorbură, mai mult pe coate şi genunchi, după vreo zece metri cea dintâi senzaţie a Tatianei a fost cea de orbire. Nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, simţea roca tare sub genunchi, iar palmele îi erau scrijelite numai după zece metri. Întindea braţele în lateral, atingând pereţii, mai întâi cel din dreapta, apoi şi pe cel din stânga, după care le-a ridicat în sus. Era într-o galerie îngustă, era ca într-un mormânt. A mai mers vreo zece metri, aerul devenea şi mai greu de suportat, galeria se îngusta şi mai mult, starea de claustrofobie o cuprinse. Stătea şi încerca să respire în voie, dar n-avea aer, în faţă nu vedea nimic, în spate îl simţea pe Iacob care probabil suferea şi el la fel ca Tatiana. Noah se îndepărtase mult, el era antrenat: „Dacă ne-a lăsat aici, în această grotă întunecată şi puturoasă şi el s-a cărat? Bine că nu i-am dat banii”, gândea fata.

Însă, nu peste mult timp, în faţă, ea zăreşte puţină lumină care se strecura după un cot al galeriei. Lumina difuză pe care o vedea Tatiana se pierdea pe la 15 meri de locul unde se afla, făcând o pată gălbuie pe peretele de granit dur şi rece din cotul galeriei. Acea lumină difuză n-a ţinut mult şi Tatiana iar a fost cuprinsă de întunecimea grea şi deasă. Pe Tatiana o cuprinse frica, voia să ţipe, să-şi descătuşeze nervii încinşi la maxim, dar n-a mai avut timp. La cotul galeriei a apărut din nou luminiţa gălbuie proiectată pe stânca de granit. Spiritul fetei a revenit la normal, a început iar să se târască în coate şi genunchi. Era epuizată şi nu parcurse nici 30 de metri. Cum e să fii în catacombe? Coatele şi ghenunchii o dureau îngrozitor, ardeau, erau plini de julituri din care se prelingea sângele, fata îşi muşca buzele de durere şi încerca să se târască mai departe prin acea micuţă şi strâmtă galerie; cine intra în ea, intra, în fapt, într-un mormânt de viu. Infernal drum, periculoasă călătorie, îndrăzneaţă fată. Intrarea în această obscură galerie a fost doar începutul drumului spre Infern, greul de abia acum începea.

După o jumătate de oră, au reuşit să se adune cu toţii la capătul galeriei, unde Noah îi aştepta de mult. El aprinsese, pentru câteva secunde, o făclie şi nu ştia din ce motive aceasta s-a stins, apoi a aprins-o din nou. Acum cu toţii erau într-un fel de tunel mai înalt, dar tot strâmt de atingeai pereţii laterali cu măinile, fără să le întinzi la maxim. Dar era mult mai bine, senzaţia de claustrofobie dispăruse, parcă si aerul era „mai respirabil”, dar dacă n-ar fi fost făclia lui Noah, bezna ar fi cuprins iarăşi întreaga zonă. Apoi era acea linişte profundă care te băga în sperieţi. Urechea noastră este învăţată să audă anumite zgomote ale naturii şi când ele nu mai vin, întregul organism intră în alertă.

Noah le explică apoi că nu tot traseu este aşa, sunt şi locuri bune, şi locuri periculoase, dar peste 100 de metri vor da de un tunelul mai spaţios, săpat de oameni prin care vor putea merge în picioare. La un moment dat, Noah se opreşte şi aprinde felinarele.

- Fiecare să-şi ţină felinarul în faţă să vadă pe unde calcă, le spuse el. Roca absoarbe sunetul, aşa că, dacă vă pierdeţi, nimeni nu vă va auzi strigătele. Apoi au continuat înaintarea.

În faţă era Noah, urma Tatiana şi la urmă era Iacob. Au păstrat această ordine până ce călăuza i-a părăsit. După 100 de metri, aşa cum a zis ghidul lor au intrat într-un tunel înalt de vreun metru şi jumătate şi lat de doi metri care se pierdea în beznă. Se mergea bine pe acolo, chiar dacă trebuiau să stea puţin aplecaţi. Au mers tot înainte vreo 800 de metri până când au dat de o cavitate în formă ovală, arcuită, înaltă de vreo 4-5 metri, săpată într-o rocă de calcar auriu. Noah s-a dus în mijlocul acesteia şi a aprins o făclie pe care a ridicat-o în sus, spre tavan. Abia acum li s-a arătat adevărata măreţie a bolţii zdrenţuite, dar totuşi uniforme, săpată de om în stâncă. Au stat şi au privit cu uimire aceste minunăţii, călăuza ştia despre ele şi era maestru în a le prezenta. Deşi seamănă cu un imens burete natural, tavanul scobiturii nu era deloc moale la atingere; zidurile erau însă ca un şmirghel aspru, dar neted şi unde piatra a fost tăiată cu freza se vedeau urme în formă de zig-zag.

N-au stat prea mult în acel loc pentru că ghidul a şi luat-o spre o direcţie anume. După ce s-a convins că direcţia era bună, uitându-se după un colţ de stâncă, a stins făclia şi a grăbit paşii pentru a intra într-un nou tunel. De acolo, din acea cavitate se făceau mai multe galerii, dar Noah a ales-o pe una care probabil îi era cunoscută. Iacob, atent şi vigilent, a văzut că ghidul lor se uită într-un loc anume, dar n-a întrebat ce-a căutat, propunându-şi ca data viitoare să cerceteze el discret locul în care se va uita Noah. Au mai mers vreo 300 de metri și iar au dat de o încrucişare de galerii; unele erau mai mari de puteai intra cu camionul prin acestea, altele, mai mici, de înălţimea unui om și altele, în care doar numai pe coate şi genunchi te puteai strecura prin ele. Noah a ales una dintre acestea şi le-a făcut semn tovarăsilor să-l urmeze. Iacob a fost foarte atent, observându-i fiecare mişcare pentru a-i descoperi secretul. La pătrunderea în acea mică galerie, el a cercetat intrarea, s-a uitat şi în stânga, şi în dreapta, dar n-a descoperit nici un semn. Nu s-a dat bătut, şi-a zis în gând că la următoarea încrucişare de drumuri îi va descoperi secretul ghidului său.

Au intrat iar în beznă. Şi-au stins felinarele, şi le-au legat de centură, la spate să nu-i deranjeze la mers. S-a făcut iar întuneric, Tatiana trebuia să suporte din nou claustrofobia, locul strâmt şi întunecat băga groaza-n ea. Au mers în ordinea prestabilită, pe coate şi genunchi vreo 25 de metri, după care s-a deschis un tunel de vreo 3 metri înălţime şi tot la fel în lăţime. Acum au răsuflat în voie, parcă şi aer era mai mult. Se simţea o gură de aerisire pe undeva pe aproape. Au aprins iar luminile, Tatiana a vrut să întrebe dacă ies la suprafaţă, dar Noah, intuind întrebarea fetei, i-a luat-o înainte.

- Nu, nu ieşim la suprafaţă... Nici nu am intrat în Odessa, mai avem mult până la capăt. Fata n-a mai întrebat nimic.

Au mers mai departe prin acel tunel spaţios cam vreo oră şi jumătate, trecând pe sub gura de aerisire; apoi au ajuns iar într-o scobitură săpată de om sub forma unui trapez neregulat, unde tavanul era foarte înalt pe o parte şi ajungea la înălţimea unui om, pe cealaltă latură. Noah a spus că vor face popas acolo pentru a mânca ceva şi pentru a se odihni.

Iacob tot se gândea: „Oare la ce semne se uita el? De ce nu vrea să le divulge? De ce le ţine aşa de secret?”. Voia să-l întrebe, dar a zis că nu-i bine. Dacă nu poate să-i spună adevărul ori îl va minţi, ori îi va spune verde-n faţă că sunt secrete. Atunci Noah va fi cu ochii pe el şi nu-i bine, îi va îngrădi cercetarea. Tânărul evreu voia să descopere el secretul pentru că, dacă i-l spunea călăuza, nu mai era secret şi nu mai avea nici o satisfacţie.

După ce s-au odihnit vreo oră, Noah dă semnalul de plecare. Îşi strâng bagajele şi apoi se îndreaptă spre o galerie nici prea înaltă, nici prea joasă, nici prea largă, nici prea strâmtă. Fetei i-a părut bine că nu mai trebuia să stingă felinarul, întunecimea o scotea din minţi, o isteriza, n-o putea suporta. Însă, când au intrat în acel coridor, o altă neplăcere s-a invit: pe jos băltea o apă gălbuie, stătută şi puturoasă care împrăştia o duhoare de hasna. Era greu să respiri aerul din catacombe neoxigenat, dar acum era insuportabil. Pe fundul băltocii se depusese o mocirlă lipicioasă şi glodoasă că se lipea talpa cismei de fundul băltocii. Aşa au mers vreo 300 de metri până au dat de un teren mai înalt ce le-a permis să stea câteva momente să se odihnească. Nohan ştia că de acum începe greul, va rezista oare Tatiana? Au băut apă şi când fata a confimat că s-a odihnit suficient, au pornit din nou, dar după vreo 200 de metri au trebuit să coboare nişte scări, cam vreo vreo 60 la număr.

Era intrarea spre Iad, era Poarta care ducea spre Şheol[17], Împărăţia Umbrelor şi a Întunerecului, locul de unde nu se mai ieşea. Se afundau pas cu pas, treaptă cu treaptă, spre adâncuri, spre locul făr’ de scăpare. Mergeau cu inimile tremurânde, cu privirea aţintită spre acel întuneric imens de unde se aşteptau ca în orice moment să le apară în faţă Azazel[18] cu ochii injectaţi, pocnind din biciul de foc şi strigându-le:

Azazel

- „Cine v-a permis să-mi încălcaţi Împărăţiaaaa??... Cine sunteţi voi, viermilor, de intraţi în tărâmul morţii??”

Ţinându-se de pereţii de calcar cu mâinele reci ca gheaţa şi sufocaţi de frică, păşeau timid spre Negrul-Împărat, coborând cu fiecare treaptă tot mai jos, spre inima Infernului. Tatiana privea din când în când raza de lumină scânteiată din felinarul lui Noah care se izbea de bezna neagră şi deasă precum un talaz de stânca de granit şi vedea cum scara se afunda şi mai mult în întunecime. Mai călcau pe o treaptă, dar… din beznă apărea alta şi încă una... şi iarăşi... alta ieşea la iveală şi tot aşa... una după alta... ca o coloană infinită ce se înfingea spre adâncuri, spre mijlocul Pământului. Coborau treaptă cu treaptă spre tărâmul morţii, spre lumea cealaltă, spre leagănul monstruos al Satanei. Au păşit şi pe ultima scară, acum terenul era plat, groaza pusese stăpânire pe ei, broboane de sudoare le inundau fruntea, se albiseră la faţă. Emoţia era cumplită, au intrat în Iad. Erau la un alt nivel, unul mai jos cu vreo cinci etaje faţă de cel pe care merseseră.

Au parcurs repede acel culoar de legătură până la un tunel mai larg şi spaţios. Acolo se deschideau două drumuri. Pe care o va apuca Noah: spre cel din stânga sau spre cel din dreapta? Dar călăuza era versată, ştia precis direcţia de mers şi pe unde să o ia, nu-i trebuiau alte semne de orientare, fusese de multe ori prin aceste locuri. A luat-o la dreapta, şi toţi au fost încântaţi când au văzut că terenul urca centimentru cu centimetru până au dat iar de o intersecţie cu mai multe tuneluri şi galerii. Acolo au făcut iar o scurtă pauză. „Oare... cât o fi ceasul? se întrebă Tatiana... cât am mers de astăzi de dimineaţă?”

Fata era epuizată. Era epuizată de emoţiile trăite, de frica care o stăpânea, de întuneric, de liniştea de nepătruns din catacombe, de necunoscut, de eforturile făcute, de răni, de Noah. Îi era frică de ce va găsi la capătul drumului, dacă va ajunge vreodată acolo... Îi era frică de o trădare! Da, acum se temea de toate. Nu mai era Tatiana, fata exuberantă care a plecat acum câteva zile din Basarabeasca, din casa unchiului Adam. Nu, acum era o tânără cu frică.

Au oprit la acea intersecţie. Călăuza îşi dădu seama că fata era epuizată. Au stat iar minute bune pentru refacere, pentru hidratare, pentru recuperare. Apoi Noah s-a uitat iarăşi la mai multe galerii, dar a ales-o numai pe cea cu un semn. Acest semn voia Iacob să-l descopere, să ştie după ce se orientează mudreanul.

Au intrat în galerie, mai întâi călăuza, apoi Tatiana şi, după ea, Iacob, care a întârziat la intrare, agăţându-şi raniţa de un colţ de stâncă. Prea mult n-a stat locului pentru că ar fi dat de bănuit. A văzut el ceva, nişte semne, dar nu le-a desluşit, nu ştia ce reprezentau ele, apoi acestea era foarte discrete, abia se observau, trebuia timp şi lumină ca ele să fie cecetate. Îşi propune totuşi ca la intersecţia următoare să fie mai atent şi mai perspicace.

Acum, mai odihniţi, au mers vreo 2 km fară să se mai intersecteze cu vreun alt tunel. Totuşi, la un moment dat, Noah se opreşte, dă nişte bolovani la o parte, apoi le face semn tovarăşilor lui să intre în acea spărtură. După ce aceştia au trecut, el a astupat gaura aşa cum fusese şi şi-a continut drumul pe noua direcţie. După încă vreo 800 de metri, se opresc tot într-un spaţiu mai larg şi mai înalt, se aşază pe nişte pietre şi Noah le spune:

- Acum suntem în Odessa, mai bine zis, în subsolul Odessei. Mai avem mult de mers până la ieşirea noastră, iar drumul va fi din ce în ce mai greu şi mai periculos. Trebuie să ştiţi că în catacombele de sub oraş îşi au lăcaşul mai multe bande de tâlhari şi jefuitori. Dar... acum... pe timp pe război, în subsol şi-au găsit adăpost şi alţii: dezertori, partizani, comunişti, securişti, N.K.V.D.-ştii, toată fauna s-a strâns aici. Traseul pe care v-am adus este cunoscut numai de noi, este greu, dar e sigur şi cel mai scurt. Sunt alte trasee mai lejere, mai spaţioase, prin care mudrenii îşi cară marfa, dar… ele sunt foarte periculoase. Asta este moştenirea noastră, a mudrenilor şi nimeni nu trebuie să ştie de ea, degeaba tot ai încercat tu, Iacobe, să descoperi secretul că nu-l vei afla niciodată. Marcarea traseului s-a făcut cu multă greutate, a durat mulţi ani şi mulţi au murit, dar, până la urmă, comunitatea noastră a reuşit. Acest secret este păzit cu sfinţenie şi transmis din generaţie în generaţie. Pe aici şi-au cărat strămoşii şi moşii noştri mărfurile, în special cele interzise de stăpânire. El este predat din tată-n fiu sub jurământul că nu va fi divulgat niciodată nimănui. Suntem doar un grup restrâns cei care îl cunoaştem şi noi ne-am legat să-l predăm urmaşilor noştri tot aşa. Vă spun toate ăstea că sunteţi de-ai noştri şi pe viitor să nu mai încerci, Iacobe, să descoperi semnele că oricum n-o să le înţelegi.

Cei doi au rămas tăcuţi. Tatiana se simţea vinovată de încercarea prietenului ei de a intra în posesia unor informaţii la care nu avea acces. Dar Iacob nu, din contra, pledoaria lui Noah l-a întărâtat şi mai tare. „Las’ c-o să vedem noi cine-i mai tare! O să vezi tu că am să-ţi smulg secretul”, se hotărî în sinea sa flăcăiandrul.

Au mai stat o jumătate de oră în repaus, după care şi-au continuat drumul. Acum galeria prin care mergeau era când mai lată, când mai îngustă, când mai înaltă, când mai joasă. La un moment dat, au trebuit să se caţere pe nişte scări foarte alunecoase şi înguste ca să ajungă la un platou situat la vreo 7 metri mai sus. Erau în total vreo 30 la număr, săpate circular în jurul unui bloc de calcar. Cel care urca ori cobora trebuia să se ţină zdravăn, cât putea de bine de peretele de calcar şi trebuia să fie foarte atent să pună piciorul chiar lângă zid pentru că, dacă îl punea câţiva centimetri mai în lateral, putea să-i alunece şi să cadă în golul de la baza blocului de calcar. Era iar o încercare pentru forţa psihică şi fizică a Tatianei. Urcarea acelor scări reprezenta o greutate pentru însuşi Noah, dar pentru o fată? Mai întâi a urcat călăuza şi când a ajuns sus, a aruncat o frânghie pentru Iacob, pe care trebuia s-o prindă la capătul de jos de ceva, să stea lipită de perete ca un fel de balustradă. Tatiana şi-a prins felinarul la cingătoare şi a început urcuşul, ţinându-se de frânghie, mutând cu grijă mâinile când pe stânga, când pe dreapta; era foarte atentă unde punea piciorul, numai lângă zid, aşa cum i-a spus călăuza. A parcurs bine vreo 22 de trepte, după care a apucat-o ameţeala, un vertij de a stat mai multe minute cu capul rezemat de muntele de calcar şi strângând cu putere frânghia. Când au văzut că fata nu mai mişcă, atât Noah, cât şi Iacob s-au alarmat.

- Domnişoară, strigă Iacob de jos, ce s-a întâmplat? însă fata nu dădea nici un răspuns.

- Domnişoară, strigă şi Noah, să nu dai drumul la frânghie. Nici unul din ei nu-i putea sări în ajutor întrucât, neavând de ce să lege frânghia la capete, sus şi jos, cei doi au fost nevoiţi să o ţină chiar ei întinsă pe lângă perete, ca fata să aibă de ce să se prindă.

Toţi au stat minute bune cu răsuflarea tăiată, strigând la fată să-şi revină ca să-şi continue urcuşul însă, la un moment dat, pe Tatiana a apucat-o leşinul, i s-au înmuiat genunchii şi a căzut aproape fără cunoştinţă pe acele scări de vreo 40-50 de centimetri lăţime. Atunci Iacob strigă la Noah:

- Domnule, ţineţi strâns de frânghie o să urc eu până la domnişoara.

- Ai grijă, tinere, să nu-ţi alunece piciorul, îi răspunde călăuza de sus, dar băiatul nu l-a mai ascultat. O şi pornise în sus, pe scări, era curajos şi hotărât ca Iuri, nu se dădea la o parte din faţa primejdiilor; ştia să-şi asume riscul. Acum ajunsese pe la a 15 scară, mai erau câteva şi ajungea la fată, însă pericolul mare era când aceasta se va trezi din leşin, să nu să se întoarcă pe o parte şi să alunece de pe scări. Încă cinci trepte şi Iacob a ajuns. A scos bidonul cu apă şi a stropit-o pe fată pe faţă, pe buze, voia să-i dea şi două palme, dar nu ajungea la faţa ei pentru că, atunci când a leşinat ea a căzut cu capul pe scara de sus, dacă poziţia ei era inversă, şi-ar fi revenit rapid, prin oxigenarea creierului.

După ce Iacob şi-a vărsat aproape tot bidonul de apă pe faţa fetei, aceasta a început să dea semne de revenire, deschizând ochii şi şoptind uşor:

- Iuri... dragule... unde eşti? Băiatul fiind pe fază, a strigat tare:

- Domnişoară... stai nemişcată! Domnişoară, stai nemişcată! Să nu te întorci, eşti pe scări. Domnişoară, stai nemişcată! Eşti pe scări şi poţi aluneca.

În poziţia în care era, fata a rememorat clipele petrecute înainte de leşin, şi-a adus aminte că era pe scări şi se ţinea de o frânghie aşa cum i-a spus Noah, iar la un moment dat a apucat-o ameţeala şi apoi a leşinat de n-a mai ştiut de ea. Când şi-a dat seama de pericolul în care se afla, a început să-i fie frică. Stătea în acea poziţie şi nu îndrăznea să mişte un deget şi numai după ce l-a simţit pe Iacob la picioarele ei, a mai prins puţin curaj şi l-a întrebat.

- Iacobe... am auzit ce mi-ai zis, dar… acum ce să fac?

- Domnişoară, în dreapta ai o frânghie, pipăiţi cu mâna şi o să dați de ea. Tatiana se supuse şi execută îndrumările băiatului, bâjbâind cu mâna dreaptă până a dat de frânghie.

- Da, am găsit-o şi am prins-o, spune fata.

- Bine, acum vedeţi lumina de la felinarul meu? o întreabă din nou băiatul.

- Da, o văd, îi spuse fata.

- Domişoară, acum pipăiţi cu mâna stângă marginea scării, dar ţineţi-vă strâns cu dreapta de frânghie. Fata aşa făcu şi când a dat de cantul treptei a avut o tresărire. Vedeţi, numai în spaţiul ăsta puteţi să vă mişcaţi, să nu păşiţi în lateral nici cu un centimetru. Acum sculaţi-vă în fund… aşa!...cu faţa la perete şi întoarceţi-vă spre dreaptă, mai sunt 7-8 scări de urcat. Încercaţi să păşiţi, dar numai pe lângă zid. Haideţi.. eu sunt în urma dumneavoastră, haideţi... cu curaj, trebuie să ajungem sus, unde ne aşteaptă Noah. Fata se puse în mişcare greu, cu teamă, îi era frică să n-o prindă iar ameţeala, dar cu încurajările lui Iacob a reuşit să ajungă cu bine sus.

A urmat o binemeritată pauză, fata tremura toată şi tuturor le era frică să nu se îmbolnăvească.

După ce au prins ceva puteri, şi-au continuat drumul, luând o altă direcţie şi, tot la fel, Noah s-a uitat după nişte însemne făcute în stâncă. Iacob n-a mai stat să le cerceteze, dar, dintr-o privire, a căutat să memoreze inscripţia respectivă ca mai târziu să o deseneze pe hârtie şi s-o descifreze. Au mai mers pe acel culoar vreo două ore până au dat iar de o scobitură făcută de om în blocul de calcar compact, unde au hotărât să înnopteze. Acolo era şi un izvor de apă limpede şi rece. Cineva a săpat în stâncă şi a pus o ţeavă de cupru prin care apa curgea în exterior. Era o cişmea adevărată. Acolo s-a spălat Tatiana şi s-a răcorit; acum şi-a revenit complet. Au stat cu toţii la masă, au mâncat pe săturate, meritau după atâta efort şi emoţii.

De la pauza de prânz, când Noah i-a spus de bandele de tâlhari, fata tot s-a gândit: „Dacă suntem prinşi de bandiţi ce o să ne facem, cum o să suportăm persecuţiile acestora? Dar dacă ne omoară?”. Până la urmă îl întreabă pe Noah:

- Tâlharii despre care vorbeai la prânz sunt aşa de fioroşi?

- Da! Sunt, răspunse călăuza. Te lasă fără pic de marfă, îţi iau tot, tot, bani, echipamente, scrisori, haine, încălţăminte, totul.

- Păi, noi nu avem marfă, n-avem bani, scrisori, echipamente... ce o să ne ia?

- Domnişoară... vă ia captivă şi cer răscumpărare. Dacă află că faceţi parte din neamul nostru, cer o sumă de nici toată comunitatea de mudreni nu o poate plăti.

- Şi dacă nimeni nu plăteşte, ce se întâmplă? mai întreabă fata.

- Păi atunci... pe fete le vând la turci, iar pe băieţi... aruncând o privire fugară spre Iacob, îi fac scavi, şi-i vând la arabi, îi răspunse Noah.

La auzul acestor ştiri, Tatiana n-a mai pus nici o întrebare, a rămas tăcută, gândindu-se şi reflectând la ce o să se întâmple dacă va fi prinsă de bandiţi.

„Ce mă fac dacă o să cad în mâna lor? O să-l mai întâlnesc vreodată pe Iuri… o să mai afle el că-i port copilul în pântece?”. A stat mult timp Tatiana şi s-a gândit şi acum regreta că s-a pornit de acasă, nu l-a ascultat pe unchiul Adam şi a dat curs primului impuls: „Să ne întoarcem... nu mai putem, aproape am ajuns la capătul drumului, poate avem totuşi noroc şi nu dau bandiţii peste noi”, se gândea ea la un moment dat.

Şi-au întins aşternuturile, au aranjat păturile ca pentru noapte. Acolo, în catacombe era oricum noapte permanent, numai ceasul lui Noah şi simţurile biologice ale organismului spuneau că-i ora de culcare. Totuşi, până să se bage sub aşternut, Noah o interpelează pe Tatiana, spunându-i:

- Domnişoară, ştiţi,... v-am adus până aici şi... eu doresc să-mi plătiţi pentru serviciul pe care vi l-am făcut, urmând ca la capătul drumului să-mi daţi şi restul.

- Păi, de ce te grăbeşti, domnule Noah, vă este teamă că fug cu banii... sau... că ne atacă bandiţii şi ni-i iau! Şi… mă rog, cât cereţi până acum?

- 2000 de ruble!

- 2000 mii de ruble? Dar scump mai sunteţi, domnule! Dumneata ne-ai spus că ne aduci în siguranţă, că nu o să ni se întâmple nimic, iar acum spui că putem să devenim sclavi. Ce fel de siguranţă este asta?

- Păi, domnişoară, dumneavoastră m-aţi întrebat ce se întâmplă cu cei care n-au bani să plătească preţul cerut de bandiţi.

- Nu... domnule Noah, uitaţi aici… 1000 de ruble pentru serviciul făcut până acuma, mai mult nu cred că face.

- Păi, domnişoară, n-aţi fost în siguranţă până acuma, nu v-am adus cum trebuie?

- Da, dar n-am ajuns la destinaţie şi dacă nu ajung unde trebuie este ca şi cum nici nu aş fi plecat de acasă.

- Bine, domnişoară, o să ajungeţi, dar... mai daţi încă 500 de ruble.

- Nu, domnule Noah, îţi mai dau doar 100 în plus.

- O sută?... nu se poate domnişoară, mai daţi 300.

- Nu, 200.

- Bine... fie 250! preţul final pentru ce-aţi făcut până acum, restul la ajungere.

Avea sânge de mudrean Tatiana, nu scotea cu uşurinţă banii din pungă, negocia afacerea până la ultimul bănuţ, moştenind-o pe maică-sa Nuşi în această privinţă. După ce i-a plătit banii, care era şi preţul corect, toţi s-au culcat; Tatiana şi Iacob alături, Noah, mai la o parte, motivând că el sforâie şi nu vrea să-i deranjeze pe tineri.

După o zi de eforturi depuse prin catacombele de sub Odessa, atât Tatiana, cât şi Iacob au adormit profund, dar la un moment dat când s-au trezit, felinarul abia mai pâlpâia. S-au ridicat amândoi în şezut, s-au uitat în stânga, s-au uitat în dreapta, dar nu-l vedeau pe Noah.

- Măi... ce s-o fi întâmplat cu domnul Noah de nu-i nicăieri? întreabă Tatiana.

- Păi, poate s-a dus să-şi facă nevoile! îi răspunse Iacob.

- Păi cum?... S-a dus cu tot cu aşternutul după el? că nu se vede nici urmă de pătură, cea pe care dormea. Când Iacob se uită mai bine, se frecă la ochi şi se uită iar, are un strigăt de spaimă.

- Să ştii că ne-a părăsit ticălosul!... se alarmă tânărul.

- Cum aşa, cum să ne părăsească?... Doar l-am plătit cinstit pentru ce a făcut şi urma să-i mai dau şi restul când ajungeam la destinaţie, se întrebă revoltată şi Tatiana.

- Păi, tocmai asta-i, nu trebuia să-i dai banii decât atunci când ajungeam la capătul drumului. Odată ce s-a văzut cu banii în buzunar, ce şi-a zis: „De ce să mai risc pentru câteva sute de ruble?”. Nu el a zis că drumul în continuare este cel mai periculos!?

- Da, aşa-i... Şi acum ce facem?

- Păi, nu o să ne plângem ca niste babe. O să ne punem mintea la contribuţie şi o să găsim o soluţie. Ai o hârtie?

- Da am, dar... ce faci cu ea?

- Dă-o încoa’, o să vezi. Iacob lua coala de hârtie, scoase un creion şi începuse să deseneze ceva pe care Tatiana mai văzuse, dar nu ştia bine ce este pentru că nici desenul nu era clar.

- Este un semn ca cele după care se orienta Noah când intram într-un nou tunel. Numai galeriile care aveau acest semn erau bune, numai pe acestea le alegea el.

- Păi, ce crezi că reprezintă acest semn? Sunt nişte... triunghiuri... cam egale, unul în altul. Dar cu săgeata asta ce o fi oare? întreabă curioasă Tatiana.

- Da, da, săgeata reprezintă tot misterul, ea ne spune pe unde să o luăm. Dar aceste triunghiuri echilaterale... parcă le-am mai văzut undeva… oare unde?...

- Eu cred că seamănă cu Steaua lui David [19], dar cum ai desenat-o tu, greu îţi dai seama.

- Ei... şi dumnevoastră, domnişoară, atât am putut, nu prea am talent la desen. Dar acum că am descoperit secretul lui Noah, cum procedăm?

- Păi, eu zic să căutăm la intrarea în fiecare galerie acest semn şi să-l cercetăm pe îndelete, spuse Tatiana.

S-au sculat amândoi să-şi pună planul în aplicare, dar au văzut că felinarul nu mai are petrol. S-au uitat prin îmrejurimi şi au văzut, chiar pe locul unde a dormit Noah o sticlă, dar care mai avea puţin gaz în ea, de nici pe sfert nu s-a umplut rezervorul felinarului. Prea mult timp nu le ajungea aşa că au hotărât să grăbească plecarea. Chibrit avea Iacob, niciodată nu stătea fără chibrit la el.

După ce au avut iar lumină, s-au apropiat de marginile galeriilor, luându-le pe rând la cercetat. La prima n-au găsit nimic, nici la a doua, abia la a treia au găsit un semn, dar nu era ca cel desenat de Iacob. Se uitară şi la gura a patra de galerie, dar nu găseau nimic. Ce să facă? Cercetează iar şi pe o parte, şi pe alta, şi în interiorul galeriei, şi în exterior, dar nu mai dădură de nici un semn în afară de cel găsit la gura nr. 3, dar acesta nu era semnul lor. La un moment dat Tatiana îi zice lui Iacob.

- Eu cred că Noah a plecat pentru că nu mai cunoştea traseul în continuare.

- S-ar putea... dar tot aşa de bine putea să plece să-şi protejeze banii. Dacă mergea mai departe şi ne prindeau bandiţii îi luau toţi banii şi lui, şi nouă, şi cu ce se alegea? îi răspunse Iacob.

- Da, şi asta e o variantă. Dar acum... ce o să facem? întreabă fata.

- Păi, eu zic să o luăm prin galeria cu semnul. Prin această galerie vom mai găsi sigur şi alte semne ca ăsta sau... chiar ca ale celor făcute de ai noştri. Eu zic că acest semn aparţine tot vreunei comunităţi care îşi căra marfa prin subteran.

- Sau... al bandiţilor! completă Tatiana.

- Sau al bandiţilor, de ce nu? Ei nu au nevoie de orientare în catacombe?

- Şi atunci ce facem, mergem chiar în gheara lor?...

- Păi, eu ştiu? Aici, nu putem rămâne, gaz prea mult nu mai aveam şi dacă rămânem în beznă, cum ne mai orientăm? Putem să orbecăim prin întuneric până murim, cine ne mai scoate de aici pentru că în afară de Noah, nimeni nu mai ştie de noi că am intrat în catacombe. Prin alte galerii dacă o luăm, este riscant pentru că putem să ne rătăcim şi să ne învârtim ca într-un labirint fără să putem ieşi vreodată. Singura prin care au trecut oamenii este aceasta şi... cum ne-o fi norocul. Ne jucăm ultima carte, îşi spuse argumentat părerea Iacob.

- Ştii... eu cred că Noah ăsta al tău nu prea a fost cinstit. Ne-a adus până aici şi ne-a părăsit într-un loc crucial, de unde singurul drum bun este cel care duce la bandiţi. Eu cred că... el este înţeles cu bandiţii. Ce şi-a spus: „Poftiţi, bandiţilor, luaţi-i! Eu i-am adus până aici, de acum... este treaba voastră.”

- Domnişoară Tatiana, nici în glumă să nu spuneţi aşa ceva. Cum... unul de-ai nostrii să ne vândă bandiţilor?! Păi, când va afla comunitatea noastră, ce-o să zică?... Nu-l va arde de viu pentru înaltă trădare!?

- Păi, oare... comunitatea va afla vreodată de trădarea lui? Cine să-i mai spună comunităţii... dacă noi nu mai suntem? Nu spuneai chiar tu că numai el ştie de intrarea noastră în catacombe?

- Vai, domnişoară... hai să încetăm cu gândurile ăstea sumbre, bagă groaza-n mine. Hai mai bine să hotărâm pe unde să o luăm.

- Păi... pe acolo şi Tatiana arătă cu degetul galeria cu semnul pe ea, n-ai zis tu că aia este bună?

- Ei... am zis şi eu aşa, dar nu sunt sigur, spuse Iacob.

Mai stătură ceva timp, mâncară ceva, apoi şi-au strâns toate bagajele pornind-o la drum. Au mers prin galeria cu semnul pe ea cam vreo 2 km, până ce gazul din felinar li s-a terminat şi au rămas în beznă. Amândoi erau tăcuţi şi se gândeau ce vor face dacă vor mai da de vreun obstacol ca cel cu scările sau de alte intersecţii; cum se vor orienta? Tatiana a început să devină iar isterică, noroc că Iacob mai avea încă o cutie de chibrituri întregă şi, din loc în loc, mai scăpăra câte un băţ să vadă pe unde calcă. Culoarul pe care mergeau era mai puţin îngust decât altele prin care trecuseră, dar înaintau destul de greu; trebuia permanent să ţină mâna întinsă să atingă peretele, să-l simtă, numai aşa erau încrezători că mergeau pe direcţia bună prin acel întuneric de nepătruns şi că nu o să se lovească de pereţi. Păşeau timoraţi prin întunericul subpământean şi amândoi se gândeau: când vor ajunge la capăt? Va avea drumul lor vreodată sfârşit? Când vor scăpa de această beznă apăsătoare de care şi morţilor le era frică? Au uitat complet de bandiţi, chiar acum şi i-ar fi dorit numai să iasă din acest Iad al întunericului. În faţă mergea Iacob şi, la 3 metri în spatele lui, legată cu o aţă de siguranţă, păşea Tatiana. La un moment dat, băiatul a început să vorbească, nu avea de spus nimic, dar aşa… ca să-i ţină de urât Tatianei.

- Domnişoară, ştiţi... escrocul ăla credea că ţine secretul numai pentru el. Nu domnule... am zis eu... dă-l şi la alţii să se folosească şi alţii de el. Ce?... să te îmbogăţeşti numai tu? Să ştii că sunt fericit că i l-am furat, mă simt un fel de Prometheus, cel care a furat focul din ceruri şi l-a dat oamenilor.

După alte sute de metri, tot Iacob are iniţiativa şi vorbeşte aşa, ca pentru sine, doar să audă şi Tatiana:

- Ei!?... nu mai pot eu de bandiţi, ce-o să-mi facă? Ce-am avut şi ce-am pierdut? Doar hainele de pe mine să le ia!

Aşa au mers, ca orbii, vreo trei sferturi de oră când, deodată, amândoi văd o pală de lumină slabă, dar acele raze străpungeau întunericul, schimbându-i culoarea din negru închis în unul cenuşiu. Au parcurs repede încă vreo 50 de metri şi cu fiecare pas, bezna se retrăgea tot mai mult, rămânând în urma lor, apoi brusc au văzut lumina care venea de după un cot al coridorului. Era şi timpul, erau tare epuizaţi. După ce au mai făcut încă vreo zece paşi, în faţa lor se deschidea o sală placată cu marmură, de vreo şase metri lungime şi patru lăţime. Încăperea era goală, dar în mijloc, pe un postament tot din marmură, era o făclie, semn că acel loc este ocupat de cineva, aparţine cuiva. Tinerii stau în loc, admirând minunata încăpere şi Tatiana îşi ia avânt spre interiorul acelei săli, dar Iacob o apucă de mână şi o reţine.

- Sâssst! pune el degetul la gură... dacă sunt bandiţii?

- Poate să fie, Iacobe, eu nu mai rezist, înapoi nu mă întorc! spuse fata.

N-au stat mult cei doi tineri că, din partea opusă, şi-au făcut apariţia doi vlăjgani, unul era cu o pălărie cu boruri largi şi purta un plasture negru precum piraţi, pe ochiul stâng, iar celălalt avea un fular în jurul gâtului, legat sub bărbie; amândoi aveau pistoale mitraliere şi baionete la cingătoare.

- Ce ne facem? şopteşte Tatiana.

- Ce ne facem? întreabă şi Iacob.

Din fericire, tinerii vedeau bine tot ce se întâmplă în acel salon de marmură, pe când bandiţii, că ei erau, nu puteau străpunge întunericul din coridor, şi tinerii nu puteau fi văzuţi.

Nu peste mult timp au mai venit doi bandiţi, dintre care unul se părea că este şeful şi toţi s-au aşezat la acea masă de marmură unde era făclia.

Tatiana şi Iacob au stat jos, în umbra coridorului, ca să asculte ce vorbesc tâlharii, dar n-au aşteptat mult că cel, căruia i se zicea Pitagora, l-a întrebat pe unul din primii veniţi.

- Nici o mişcare, Luski? încă n-au apărut?

- Nu, domnul Pitagora, încă nu şi-au făcut apariţia, dar... vor veni, alt drum nu există.

- Păi, dacă de la cişmea au luat-o prin altă galerie?

- Toate sunt înfundate, domn’ şef, noi le-am înfundat ca fiecare care ajunge acolo să vină numai pe acest culoar, să ne cadă nouă în mână.

- Dar dacă... şarlatanul de Noah s-a răzgândit şi i-a dus pe alt traseu?

- Nu poate, domn’ Pitagora... că noi ştim unde stă şi i-am lăsat viaţa odată, acum... dacă vrea să ne fure iar... nu mai are scăpare.

- Şi tu zici că vin sigur! mai spune cel căruia i se zicea „domn şef” sau „domn’ Pitagora”.

- Da, aşa cred, dacă n-o fi venit deja? Atunci şi-au dat ei seama că erau cu toţii în lumină.

Tatiana şi Iacob tremurau de frică, acum au aflat şi ei adevărul, şi-au dat răspunsul la întrebarea: „De ce i-a părăsit Noah?”.

Amândoi ştiau că nu au scăpare. Să se întoarcă nu aveau cum pentru că nu mai aveau nici lumină, nici mâncare, apoi nici drumul nu l-ar mai fi recunoscut. Ce să facă? N-au mai apucat să mai facă alte planuri că numai ce văd cum două matahale se ridică de la masă, aprind o făclie, îşi încarcă pistoalele mitralieră şi se îndreaptă spre gura coridorului. Tinerii n-aveua nici o şansă de scăpare, erau sleiţi de puteri, însetaţi şi înfometaţi. Cum să fugă în beznă, unde să-şi găsească salvarea, erau total neputincioşi. Soarta lor fusese pecetluită încă de la plecare. Acel mudrean era, în fapt, un bandit sau mână-n mână cu tâlharii şi pentru bani s-a vândut acestora, el avea sarcina să care novici ca Tatiana şi Iacob prin galerii şi să-i pună la dispoziţia bandiţilor. Lua banii şi mai departe nu-l interesa soarta victimelor lui. Pentru unii mudreni nu contează nimic decât banul. Mudrenii au o vorbă: „Ei nu se hrănesc cu prietenii, cu sentimente, cu angajamente, ci cu bani”. Unii dintre ei, te vând la tarabă ca pe orice marfă, pentru ei câştigul contează. Ei nu ştiu ce-i aia milă, compasiune, solidaritate. Banul este stăpânul lor!

Tatiana şi Iacob au căzut în mâna bandiţilor, mai degrabă spus, au fost vânduţi. N-au avut nici o reacţie, n-au opus nici o rezistență, nici nu avea sens. Cum să se lupte o fată şi un băieţaş cu o bandă de tâlhari? Şi-ar fi riscat viaţa fără nici o şansă de izbândă, aşa că au ieşit de bună voie din tunelul întunecos, cu mâinele ridicate. De acum începe calvarul lor, drumul făr’ de întoarcere. Când bandiţii i-au văzut, s-au repezit cu pistoalele-mitralieră la ei, somându-i să se predea.

- Legaţi-i!... ordonă Pitagora după ce au fost culcaţi la pământ. Legaţi-i!... Transportaţi-i la suprafaţă şi mâine... o să-i prezentăm şefului.

I-au legat fedeleș, numai picioarele le-au lăsat libere, apoi i-au târât după ei prin labirint. Nu aveau nici o milă. De mai multe ori fata a căzut, dar n-au ajutat-o să se ridice, au târât-o după ei prin colţurile calcaroase ale catacombelor. Fata era plină de sânge şi numai ce se vindecase în urma arsurilor. Genunchii îi era juliţi de la târâşurile făcute prin labirint, ochii o usturau, palmele îi erau umflate din cauza frânghiei. Tot Pitagora a intervenit şi a ordonat să fie ridicată pentru că rănită şi plină de julituri; spunea el că îi va scade preţul de vânzare, apoi şeful lor nu admitea ca prada lui să fie „deteriorată”.

După capturarea lor, bandiţii au controlat imediat prin bagaje după bunuri, după bani, bijiterii, aur, obiecte de valoare, n-au găsit decât 300 de ruble în geantă la Tatiana şi o sută la Iacob.

- Băi... dar sărace sunt scârbele astea. N-am găsit mai nimic. Iar ne-a luat-o înainte hoţul de Noah. I-a jecmănit, le-a luat tot. Cum să ne prezentăm la comandant cu 400 de ruble?

- Luski, mai încet să nu ne audă, îl atenţionă cel cu fularul la gât.

- Şi dacă ne aude... ce? Soarta lor este oricum pecetluită: sclavi ori la Cimitirul Jivinilor.„

ÎN VÂLTOAREA VIEțII
PUBLICAT îN FEBRUARIE 2016

Romanul de debut cuprinde povestea vieții autorului scrisă cu multă dragoste și dedicație pentru familia sa. Înca din titlul se observă nestatornicia ca nuanță centrală ce domină romanul prin bogația de trăiri, prin multitudinea de dificultăți și impasuri, prin influența vremurilor ce se schimbă [...]