Romanul La țiganca

ediție revizuită și adăugită

Fragment din La Țiganca

”Soldatul Vişan aşteptă în locaşul său, pe jumătate umplut cu apă, semnalul de atac. Încă din noapte s-a strecurat cu întregul batalion din care făcea parte şi a ocupat o poziţie pe malul estic al râului. De dimineaţă a încetat ploaia, terenul era foarte mlăştinos, bocancii intrau în mocirlă până la tureatcă. Era ud din cap până în picioare, dar ce mai conta. Privea înainte, spre acel deal ocupat de ruşi şi pe care compania lui trebuia să-l cucerească. Ruşii erau şi ei pe poziţii şi din când în când mai aruncau câte un tir de gloanţe din armele lor automate asupra poziţiilor ocupate de români. Încă nu era timpul de atac.

Din Ţiganca se auzeau triste dăngănite de clopot care anunţau prăpădul ce va urma. Toţi priveau temători într-acolo, spre acea mică aşezare învăluită într-un mister nedesluşit şi din care răzbătea, prin negura deasă, un fior rece ca gheaţa venit parcă de pe celălalt tărâm - tărâmul morţii şi al suferinţei - de băga spaima şi groaza în sufletele tinerilor ostaşi. Sunetele stridente ale clopotelor se repetau la intervale fixe de timp, anunţând parcă scurgerea timpului pentru cei vii, pentru cei care nu peste mult timp vor lua moartea în piept în lunca Prutului şi la poala Dealului Ţigăncii. Dăngănitele ascuţite şi pătrunzătoare anunţau oare o sentinţă de condamnare la moarte? Toţi se întrebau pentru cine se trag clopotele, vor mai apuca asfinţitul soarelui sau aceasta va fi ultima zi din viaţă lor?

Soldatul Vişan auzea şi el clopotele şi se gândea la ai lui. Ştia că peste câteva momente va lua oarba-n piept. Era ca un condamnat la spânzurătoare şi căruia i s-a pus laţul de gât. Erau ultimele clipe înainte de a intra pe drumul spre pierzanie. Se gândea la mama, la copilăria chinuită, la Lenuţa, iubita lui. „Oare şi-o fi făcând ele acum? O să le mai văd vreodată?”. Stătea culcat în locaşul umplut pe jumătate de apă, numai capul şi puşca erau la suprafaţă. De la căldura corpului, apa a început să se încălzească şi ieşeau aburi. Se gândea cum să facă, când se va da semnalul? „Pe unde să fug şi unde o să mă culc iar? Acolo! după aşel dâmb, ar fi şel mai ghini. O să pot ajunge oare? Acolo aş fi ferit.” Ca să treacă timpul mai repede, a început să spună Tatăl Nostru, în şoaptă:

“Tatăl nostru,

Care eşti în ceruri

Sfinţească-se numele Tău

Vie împărăţia Ta

……………………………………………………….

Şi ne iartă nouă greşalele noastre

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

…………………………………..”

L-a mai spus odată, apoi şi-a făcut cruce, acum era pregătit să moară. Sufletul îi era împăcat. Îşi ceruse iertare de la toţi ai lui, de la tată, de la mamă:

- „Iertaţî-mă dacă v-am năcăjât şi câteodată nu v-am dat ascultare! Iertaţî-mă pe mini, copchilul vostru!”

S-a dat semnalul. Întreaga divizie a pornit la asalt pe un front larg, fiind răsfirată de-a lungul Prutului. Om cu om, pe grupe, pe plutoane, soldaţii făceau salt după salt. Soldatul Vişan a pornit-o şi el cu ai lui. A parcurs cu bine, în zig-zag, cei 15 metri, aşa cum i-a socotit el şi s-a culcat chiar acolo, după dâmb. Locaşul, umplut pe jumătate cu apă, rămase în urmă, acum trebuia să-şi găsească alt adăpost. Acolo, după acel dâmb era ferit, dar n-a stat mult. Ruşii au început să tragă. Trăgeau şi ai noştri. Comandantul de grupă comandă iar:

- „Salt înainte!”

Vişan îşi strange genunchiul drept sub burtă, se sprijini în mâna stângă şi porneşte în faţă. După 10 metri se culcă iar, apoi ia la ochi poziţiile ruşilor. Dar distanţa era prea mare, mai trebuiau câteva salturi. Comandantul dă iar comanda:

- „Salt înainte!”

Toată grupa se avântă în faţă. Lângă ai lui, Vişan alergă, aleargă, mai face şi câte un zig-zag, scopul lor era să ajungă sub poala dealului. La al doilea zig-zag, chiar în faţă, îi explodează o bombă, Vişan vede roşu, schijele îi perforează burta şi bravul ostaş din Gura Humorului cade secerat de ai noştri. Aici se frânge avântul lui, în mocirla din Lunca Prutului, fiind aruncat de suflul exploziei într-o viroagă plină cu apă care-l va purta spre albia râului. Aici se sfârşeşte drumul lui. Fusese o bombă românească aruncată de un pilot întârziat care, din greşeală, i-a luat viaţa lui Vişan.”