PUBLICAT îN DECEMBRIE 2019

O ficţiune curajoasă, amplasată la întretăierea a mai multor lumi: a dragostei, a devotamentului, a moralităţii... Este o dramă, dar şi o dorinţă de viaţă, de libertate, de iubire. Este un rechizitoriu acid la adresa comunismului. Eroul cărţii, locotenentul Sorin Voinea, vă va seduce prin frumuseţea lui spirituală, prin nobleţea sufletului, prin tăria lui de caracter, prin îndârjirea cu care îşi va duce la bun sfârşit misiunile în timpul Revoluţiei. Veţi savura lucrarea de la prima la ultima pagină, veţi remarca stilul uşor, cursiv, direct al autorului, veţi fi încântaţi de fantezia şi libertatea de exprimare a acestuia. Ori ??!! poate nu.

Vă invit să lecturaţi subcapitolul “Rechizitoriul”.

preț: 40 ron

fragment din mântuirea

”Pe 29, seara, am zis să ne invităm iarăşi “oaspeţii” la popotă, să servim masa împreună. Discuţiile purtate cu două zile în urmă nu m-au statisfăcut. Prea am fost “moi”, prea politicoşi. Nu-mi vărsasem tot amarul pe care îl acumulasem de-a lungul anilor. Îmi era ciudă pe mine pentru comportamentul avut în acea seară. Mai era un pic şi-l declaram pe Ceauşescu, erou national şi socialismul ca fiind cea mai înfloritoare epocă din istoria omenirii. Am fost slab, m-am lăsat îmbrobodit de vorbele dulci ale lui CO.

De data aceasta m-am asigurat să fie un meniu mai consistent, iar ceaiul să nu mai fie rece; a trebuit să-l zgudui oleacă pe tovarăşul Plăcintă. Îmi venea să-i pun pistolul la tâmplă, la cât m-a batjocorit atunci, când i-am cerut un baton de salam.

Am stat în acelaşi format, ei trei de o parte a mesii, noi: eu cu Sadoveanu, de cealaltă parte. După felul unu servit, de data asta impecabil, a urmat o discuţie mai lungă. Deschiderea a făcut-o, de data aceasta, instructorul din CC al PCR.

- Azi noapte nu s-a mai tras, semn că s-au mai potolit teroriştii, a remarcat el.

- Acum nu mai au pe cine apăra, după moartea lui Ceauşescu orice acţiune militară nu-şi mai are rostul, a precizat ministrul (CO).

- Putem s-o luăm şi aşa, mi-am dat eu cu părerea, dar trebuie să punem la socoteală şi experienta căpătată de soldaţi pe “câmpul de luptă”. Şi-au dat şi ei seama că au tras tone de muniţie în vânt, după nişte fantome. Nu s-au mai speriat la orice împuşcătură, s-au obişnuit cu frontul, au deveni “veterani”.

Ministru s-a uitat la mine încrâncenat şi pătrunzător, parcă nu-i covenea ce-am zis, nu era obişnuit să fie combătut.

După ce s-a servit şi felul doi, pe amicul Sadoveanu l-a apucat să facă o observaţie, aşa pe nepregătite.

- Sperăm să scăpăm definitiv de “programul ştiinţific de alimentaţie a populaţiei”, să-l aruncăm la coşul de gunoi! Să ne putem hrăni copiii cum trebuie!

- Dar a fost bun tovarăşe maior, şi-a dat cu părerea instructorul, încercând să-l combată.

- Bun de omorât oamenii, să-i bage între patru scânduri, la asta a fost bun, i-a spus Sadoveanu pe un ton domol, dar sarcastic.

- Lasă, că n-a murit nimeni de foame! a zis ministrul, ridicându-şi ochii din farfurie.

- Domnule, am avut eu o răbufnire, cum vă permiteţi? Toţi au ridicat privirile spre mine, lăsând tacâmurile jos.

Remarca ministrului a dat alarma, mi-a răscolit tot sângele veninos acumulat în timp. Eram temperamental, fierbeam. Ochii îmi erau injectaţi cu ură. Devenisem alt om.

- Nici acum, în al 12-lea ceas, am continuat eu, nu vă recunoaşteţi vinovăţia? “Că n-a murit nimeni de foame!” … cu asta vă lăudaţi? Probabil că n-au mai murit, ca în foametea din ‘46-’47, ori ca la ucrainieni, în ‘29, dar poporul a trăit înfometat, s-a hrănit numai cu “adidaşi”, cu slănină şi cu gemuri, atât se găsea în alimentare. Când prindea câte două kilograme de cartofi, se considera bogat.

- Tovarăşe maior, de ce vă agitaţi atâta, nu noi suntem de vină, ci Ceauşescu, el a hotărât, împreună cu ea, să se exporte toate alimentele. Cu ce era să plătească împrumuturile? mi-a dat replica instructorul.

- Cu mâncarea de la gura copiilor noştri, cu asta aţi plătit datoriile! le-a spus Sadoveanu. Ne-aţi minţit despre “socialismul glorios”, dar copiii ne plângeau de foame şi de frig, prin întuneric, în case. Aşa v-aţi clădit puterea, prin minciună şi corupţie.

M-au uns la inimă vorbele prietenul meu, bine le-a mai zis-o, m-au satisfăcut enorm.

Vasile ştia să-i aţâţe, să le ridice problema ca apoi tot el să tragă concluzia, să le aducă cele mai grave acuzaţii de torţionari ai poporului. A pornit-o calm dar apoi s-a dezlănţuit.

- Erau dispoziţiile tovarăşului, noi ce puteam face? se apără iar instructorul. Dacă nu le executam ne destituia şi ne trimetea la închisoare!

- Nu aveţi nici o justificare; dacă v-aş putea judeca eu, v-aş da aceiaşi osândă, ca cea primită de Dictatori. Adică moartea! le-am spus-o apăsat, ridicând tonul la ei. Pentru tot răul făcut acestui popor: moartea meritaţi! Dar, până la urmă poporul este o noţiune abstractă, unii au dus-o şi bine, au furat cât au putut. Toată mâncarea, când se aducea la alimentară se dădea pe sub tejghea, numai la clientelă. Soţia mea a stat, zi de zi, la coadă; se scula de cu noapte, pe la orele 3.00, ca să prindă ceva; venea în lacrimi acasă, îngheţată bocnă, cu sacoşa goală. Era a cincea la coadă; se descărcau produsele din carne, dar nu se mai vindeau, pentru că toată marfa se dădea pe sub mână, la clientelă. Mă uitam la lacrimile care-i curgeau pe obraz şi înghiţeam în sec. De ce, tovarăşi, aţi permis acest lucru, de ce nu v-aţi ocupat de corupţia din societate, de nimicirea sistemului de relaţii şi pile? De ce aţi lăsat ca numai ai voştri să trăiască bine şi noi să murim? Nu puteaţi să faceţi nimica? Ba puteaţi... să vă fi dat demisia!

- N-am putut, tovarăşe maior, n-am putut. Dumneata ne condamni la moarte înainte de judecată? Noi n-am greşit cu nimica; ei doi dictau! Ne ameninţi pe noi?... ne-aţi invitat aici să ne faceţi rechizitoriul? mi-a spus CO, aruncându-mi priviri ucigătoare. Adică cum de-mi permit…

- Da, că bine ziceţi! i-am luat eu din nou în focuri. Da, vă facem rechizitoriu. N-am găsit nici o circumstanţă atenuantă, care să vă apere, să vă salveze de la pedeapsa capitală. Nu ţine cu lozinca că: “Ei doi dicatau!” Trebuie să staţi aici şi să ne ascultaţi, până la sfârşit. Ce vă spunem noi sunt adevăratele fapte care vi se impută, nu ce au scris procurorii în acel act, prin care l-au condamnat la moarte pe Ceauşescu. Nişte minciuni! Acesta este adevărul, cel spus de noi!

- Aţi cartelat pâinea, ţipă înfuriat şi Sadoveanu, de pe scaunul lui, aţi format adevărate trenuri ale foametei spre Videle şi Roşiori. Din Bucureşti ieşeau, zi de zi, mii de oameni cu sacii de pâine în cap. Nici pe vremea foametei, din 46, n-a fost aşa. L-aţi deposedat pe ţăran de tot avutul. Orice animal pe care îl creştea în curte, în loc să şi-l taie, că era al lui, el îl crescuse şi să le dea la copii o bucată de carne, să-şi ungă buzele, l-aţi obligat să vi-l predea vouă, să vă ghiftuiţi voi, că altfel înfunda puşcăria. Numai nemţii au mai procedat aşa, în războiul din 1917, dar ei erau duşmani, cuceritorii României; dumneavoastră ce-aţi fost pentru români?

- Duşmani! am stigat eu, înfruntându-i privirea lui CO. Ce conducător îşi lasă poporul în frig, înfometat, fără lumină, fără medicamente, fără doctori. Aţi restricţionat reţetele la 100 de lei. Ce medicamente să ia omul de o sută lei? Vă băteaţi cu pumnul în piept că sănătatea este gratuită, dar mureau cu sutele prin spitale. Fără şpagă, nici un doctor, asistentă ori femeie de serviciu, nu-şi mişca fundul să facă o injecţie. Şpagă la doctor, şpagă la învăţător, spagă la judecător, şpagă la funcţionarul de la primărie, altfel hârtia ta nu era citită în vecii vecilor. N-aţi luat nicio măsură pentru a o stârpi. Trebuia să-i mituieşti bine, să iei de la gura copiilor, ca să poţi rezolva o problemă.

- Nu vă mai permit tovarăşe maior, cât crezi că o să stăm să ascultăm balivernele tale? Ne reţineţi cu forţa aici, ca să ne spuneţi nişte aiureli? Vrem să plecăm! a spus pe un ton nervos ministrul (CO), bătând cu pumnul în masă şi sculându-se în picioare să plece.

- Nu, n-o să plecaţi nicăieri! am ţipat la el şi am scos pistolul din toc, trântindu-l nervos pe masă. Aici să staţi şi să ne ascultaţi până la capăt, ce avem să vă zicem! Ochii îmi adreau, scoteau săgeţi ucigătoare, eram furios. De ce v-aţi bătut joc de armată? De când nu s-au mai făcu avansări în MApN? Oamenii munceau din greu şi aşteptau cu speranţă, să fie înaintaţi în grad, că le venea termenul, dar în ziua avansării, se anunţa că “tovarăşa n-a aprobat”. De ce a trebuit ca ofiţerimea română să stea la cheremul unei muieri, să primească gradele după cum îi vinea ei cheful, după cum o mânca pe ea în pizdă. Aţi folosit armata ca pe o cohortă de sclavi, în folosul vostru, pentru binele vostru, pe şantiere şi în agricultură, v-a slugărit ca pe nişte arendaşi. De ce v-aţi bătut joc de ea? Răspundeţi domnule ministru?

- Dumneata mă ameninţi cu pistolul? s-a răstit la mine CO, privindu-mă cu nişte ochii de fiară încolţită. CO avea o uitătură rece, pătrunzătoare, dacă ar mai fi avut putere, direct în faţa Curţii Marţiale m-ar fi trimis.

- Da! i-am răspuns sec. Acum trei zile, am stat în faţa gloanţelor teroristului care m-a luat la ţintă. Eu am avut noroc, dar camaradul cu care eram, nu; acum zace la spital împuşcat. Soţia mea la fel, îi ţine tovărăşie, şi se zbate între viaţă şi moarte fiind împuşcată de vreun securist; dumneavoastră staţi colea la căldurică, cu gardă în jur, şi nu vreţi să daţi socoteală pentru faptele voastre mişeleşti. Zilele trecute, v-au cerut revoluţionarii, să vă jupoaie de vii, în comandament, cadrele fac presiuni asupra generalului ca să vă dea pe mâna lor şi dumneavoastră vă simţiţi ofensaţi pentru câteva întrebări? Trebuie să ne răspundeţi la toate acuzele noastre sau cel puţin să le băgaţi la cap. Până acum n-aţi vrut să vă interesaţi de soarta poporului. Cel puţin acum să luaţi la cunoştinţă, cum am trăit şi cum am supravieţuit acestei “epoci înfloritoare”.

- Domnule ministru, a intervenit şi Sadoveanu, mai liniştit de data asta, aţi fost ministrul propagandei, de ce ne-aţi ţinut decenii întregi în bezna inculturii. Ne dădeaţi două ore de program tv şi acela numai despre ce-au făcut dictatorii. Îl acultam o dată, de două ori, dar la un moment dat mă săturam, mă scârbeam de minciunile lor şi am început să-i urăsc.

- Vasile, l-am atenţionat eu, oricum, nu aveam curent electric; chiar dacă ne-ar fi dat meciurile de fotbal, n-aveam cum să le vedem. Ne-am făcut sisteme pentru a prinde “bulgarii”, alţii pe “sârbi”, cei din Transilvania pe “unguri”, dar fără curent electric degeaba. Eram ca o insulă izolată, nu pătrundea şi nu ieşea nici o informaţie, nici o ştire. Am trăit în cele mai întunecate timpuri, nici în evul mediu n-a fost aşa incultură şi ignoranţă, ca acum. Ştiţi cum am făcut eu facultate, domnule ministru? La felinar! Toată noaptea învăţam la un opaiţ chior, în frig şi m-am hrănit cu gem şi slănină. Noroc de popota garnizoanei de unde mai furam câteva felii de pâine, că din oraş nu puteam cumpăra, n-aveam cartelă de Iaşi.

- Tovarăşe maior, sub ameninţarea pistolului n-o să vă mai răspund la nici o întrebare, puteţi să ne acuzaţi oricât, dar nu veţi mai auzi nici un răspuns din partea noastră, ne-a avertizat CO.

- Mai bine aşa, le-a zis Sadoveanu, oricum v-am asculta suficient. Suntem sătui de sistemul vostru dictatorial. Parcă aţi fi fost dumnezeii României, numai la voi trebuia să ne uităm şi să să ne închinăm. De ce aţi permis să se dezvolte în aşa măsura cultul personalităţii lui Ceauşescu. De ce cereaţi milioane şi milioane de telegrame de felicitare, de adeziuni. În toată acesta perioadă românul n-a mai muncit, stătea şi compunea mesaje, telegrame, cât mai linguşitoare. Voi cereaţi asta, să staţi bine în ochii dictatorului.

Se făcuseră ora 10.00 seara, mai trebuia să dau telefon acasă să nu se culce naşii şi m-am gândit să punem punct “Rechizitoriului”.

- Domnule ministru, încheiem aici discuţia noastră. Noi v-am spus câteva nemulţumiri ale noastre, dar istoria o să vă judece aspru pentru ce aţi făcut. Vasile hai să mergem, m-am adresat eu prietenului meu. Ne-am sculat, s-au sculat şi ei.

Căpitanul de securitate n-a zis nimic, a tăcut uitându-se îngândurat, când la noi, când la ei. “Oare el, o fi ştiut despre situaţia grea în care a trăit populaţia acestei ţări?” m-am întrebat, văzându-l cât de mirat era la ceea ce ziceam.

I-am condus la etaj. Ministru era tare nervos, dar nu mă interesa. După ce au intrat în camere, prietenul Sadoveanu s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

- Sorine, oare n-am întins prea mult coarda?

- Dă-i dracului de ticăloşi! i-am răspuns. Sunt nişte lichele, nişte râme. De mâine nu le mai dăm nici o atenţie!

Pe 30 decembrie, “demnitarii” n-au mai ieşit din camere. Probabil erau supăraţi de rechizitoriul făcut cu o seară înainte. Nici noi nu ne-am mai ţinut băţoşi, am lăsat-o mai moale. În fond şi ei au fost nişte executanţi, ca şi noi; Ceauşescu purta toată vina!

După amiază m-a sunat Marius, medicul comandamentului să-mi spune că Maia este internată la Spitalul Colentina. M-am bucurat când mi-a spus că a ajuns cu bine acolo şi a fost pusă imediat pe tratament. Spre seară, am fost chemat la comandant şi acesta mi-i ordonat să mă pregătesc, să-i însoţesc pe cei doi demnitari la Bucureşti. Primise ordin de la minister, să-i transfere acolo.„

DRUMUL SPRE INFERN

Romanul închide povestea începută în primul volum, “La Țiganca”. Autorul imbină în continuare imaginația cu faptele reale pentru a duce la alt nivel evenimentele. în plus, scenariul pune in lumina personaje  mai puternic nuantațe prin doza de surpriză [...]